Identificarea diferitelor tipuri de nefropatii este îngreunată de faptul că rinichiul dispune de o mare complexitate clinică și metabolică, ceea ce face ca simptomele să fie asemănătoare, indiferent de cauza și mecanismul de producere al afecțiunii. Pe de altă parte, complexitatea funcțională și capacitatea țesutului sănătos de a suplini în mare măsură disfuncția celui afectat, impun investigații clinice și paraclinice amănunțite, atentie și precizie. Cum prin funcția sa excretoare rinichiul este străbătut continuu de o mare cantitate de sânge, țesutul acestuia este expus direct la acțiunea reziduurilor din organism, dar și a substanțelor străine. Un stimul toxic asupra țesutului renal ar putea afecta unele funcții ale acestuia sau chiar pe toate. Efectele obișnuite ce apar implică reducerea funcției excretorii, însoțită de creșterea azotului ureic și a creatininei în sânge. Astfel, ureea și creatinina, ca indicatori ai nefrotoxicității, reflectă mai degrabă condițiile tehnologice de diagnostic și nu partea esențială a afectării patologice renale.
Pentru abordarea clinică a nefropatiilor trebuie să se ţină seama de mai multe elemente:
- etiologia acestora (toxică sau medicamentoasă, infecţioasă, imună, traumatică,congenitală);
- structura renală afectată iniţial şi predominat (glomerulul, tubi, interstiţiu, vase sangvine);
- mecanismul patogenetic;
- caracterul apariţiei, pentru nefropatia primară sau secundară (ca urmare altor afecţiuni, preexistente în organism).
Din punct de vedere structural aparatul urinar este alcătuit din rinichi și căile urinare. Rinichiul este un organ pereche și cuprinde în structura sa capsula și parenchimul renal.
Capsula renală este o formațiune fibroasă, ușor detasabilă, subțire și translucidă, care aderă la parenchim printr-o mulțime de travei fine conjunctivovasculare. Aceasta prezintă un strat extern dens, cu fibre de colagen și elastice și un strat intern, format din țesut conjunctiv lax. La exterior este învelită cu un strat adipos mai abundent la nivelul hilului. Stroma renală este mult redusă și cuprinde țesut conjunctiv lax, ce înconjoară vasele de sânge, canalele limfatice și nervii.
Parenchimul renal prezintă pe secțiune două zone: medulara și corticala, diferite ca structură și aspect, puternic întrepătrunse la nivelul liniei de joncțiune cortico-medulară. Zona medulară, aflată în centrul parenchimului, are un aspect striat și este constituită din una sau mai multe piramide renale (Malpighi), structuri în formă de piramidă cu baza orientată spre corticală și vârful piramidei îndreptat spre sinusul renal. Piramida renală are un aspect striat, datorită existenței la nivelul ei a numeroase vase, cu aspect de strii rosietice și a conductelor papilare, cu aspect de strii albe. Vârful fiecărei piramide renale sau vârfurile unite a două- trei piramide proemină în sinusul renal, formând o papilă renală, care este perforată de 15-30 orificii rezultând un aspect ciuruit. Acestea se deschid într-o serie de formațiuni ale bazinetului cu aspect de cupe, denumite calice mici care confluează și dau calicele majore, ce se deschid în lumenul bazinetului renal. De pe baza piramidelor renale se detașează spre corticală 400-500 prelungiri conice, lungi și subțiri, ce reprezintă striațiile medulare sau piramidele corticale (Ferrein). Vârful piramidelor corticale nu ajung la capsulă, încât la periferia corticalei există o zonă corticală subcapsulară, lipsită de striații medulare, denumită corticala corticalei.
Zona corticalei/cortexului renal înconjoară la periferie zona medulară, are o culoare cafenie –roșcată, cu numeroase puncte de culoare închisă, ce îi confer aspect granular. Aceasta prezintă trei zone: o zonă subcapsulară, o zonă labirintică, care înconjoară fiecare piramidă corticală (Ferrein) și coloane renale (Bertin) care pătrund adânc printre piramidele renale, înconjurându-le aproape complet și ajungând până la nivelul hilului.
Formațiunile structurale ale corticalei și medularei permit, prin dispunerea lor, delimitarea lobilor și lobulilor în parenchimul renal. Un lob renal cuprinde parenchimul renal, reprezentat de o piramidă renală împreună cu piramidele corticale de la baza sa și cu substanța corticală cuprinsă între baza piramidei și capsulă. Există specii de animale cu rinichii unilobari și altele cu rinichii multilobari/multipiramidali.
În corticala rinichiului se găsesc formațiuni sferoidale (granule rosu-închis) denumite corpusculii renali (Malpighi), care se continuă și în coloanele renale (Bertin). Un corpuscul renal are doi poli: un pol vascular (prin care intră arteriola aferentă și iese cea eferentă) și un pol urinar, din care se desprinde porțiunea inițială a tubului urinifer. Structura fiecărui corpuscul include un glomerul capilar mesangial și o capsulă glomerulară (Bawman).
Glomerulul renal este format din capilare fenestrate, ce formează o rețea interpusă între arteriola aferentă și cea eferentă. Arteriola aferentă emite 4-6 ramuri primare, din care se desprind ansele capilare. La rândul lor, ansele capilare confluează în câteva ramuri primare ce formează originea arteriolei eferente. Capilarele glomerulare sunt despărțite între ele prin spații intercapilare, în care e prezent țesut conjunctiv, denumit mezangiu cu rol de stromă glomerulară. Peretele capilarelor este format din endoteliocite fenestrate și din membrană bazală. Membrana bazală prezintă trei straturi: lamina rara internă, adiacentă endoteliului capilar, lamina densa centrală, lamina rara externă, orientată spre epiteliul foiței viscerale a capsulei glomerulare. Membrana bazală e produsă în mod continuu de epiteliul foiței viscerale a capsulei și reprezintă compartimentul major al barierei de filtrare, capabil să rețină moleculele cu greutate moleculară mare.
Nefronul, ca unitate morfo-funcțională a rinichiului se află în relație funcțională cu rețeaua capilară a corpusculului renal, fiind format din glomerulul renal cu capsula acestuia, tubul proximal (contort și drept), tubul atenuat și tubul distal (drept și contort). Tubii colectori renali sunt considerați porțiuni ale unui sistem intrarenal de conducte care colectează, concentrează și transportă urina. Un tub colector renal prezintă următoarele segmente succesive: tub arcuat, tub collector drept și conductul papilar. Porțiunile contorte, proximale și distale, sunt situate în corticală, în vecinatatea corpusculilor renali. Tubul drept proximal, tubul atenuat și tubul drept distal formează ansa nefronului sau ansa Henle, care e situată în medulară.
Vascularizația rinichiului este bogată, dat fiind volumul mare de sânge la presiune ridicată, necesar realizării funcției de filtrare a acestui organ. Circulația renală îndeplineste atât un rol funcțional, cât și unul trofic.
Arterele renale sunt scurte și iau naștere, în unghi drept, din aorta abdominală. Se ramifică în regiunea hilului renal în mai multe artere principale, iar acestea emit la nivelul sinusul renal mai multe artere interlobare care străbat coloanele renale (Bertin), îndreptându-se spre corticală. La nivelul joncțiunii corticomedulare, fiecare arteră interlobară se ramifică, emițând mai multe artere arcuate, paralele cu baza piramidelor renale. Din acestea iau naștere arterele interlobulare, ce se orientează radiar printre radiațiile medularei, marcând limitele laterale ale lobulilor și ajungând pâna la periferia organului, unde formează o rețea capilară din care vor lua naștere venele corticale superficiale, care vor conflua în venele stelate subcapsulare. Pe traseul lor, arterele interlobulare emit arteriole aferente ale corpusculilor renali, care prin capilarizare formează glomerulul renal. Ele se termină prin capilare arterio-venoase în regiunea subcapsulară, pe care o irigă.
Din glomerul, sângele este drenat prin arteriola eferentă, care prezintă un diametru mai mic decât cea aferentă. Arteriolele eferente ale glomerulilor superficiali se ramifică într-o rețea capilară arterio-venoasă care înconjoară, ca un manson tubii contorți proximali și distali și apoi se continuă cu venele renale. Arteriolele eferente ale glomerulilor medio-corticali și juxtamedulari nu se capilarizează, ci se ramifică în două - trei vase lungi și drepte (vasa recta), care însoțesc traiectul anselor (Henle) în zonele externă și internă ale medularei.
Venele renale iau naștere din rețeaua de capilare venoase situate în pătura superficială a corticalei. Aceste capilare confluează, formând venele corticale superficiale, ce vor conflua între ele rezultând venele stelate subcapsulare. Venele stelate și capilarele corticalei sunt drenate de venele interlobulare, care se deschid în venele arcuate la nivelul joncțiunii cortico-medulare. Venele arcuate se continuă cu venele interlobare ce parcurg coloanele renale, care confluează în vena renală. Din capilarele glomerulare nu se desprind vene.
Inervația rinichiului este realizată de filete orto- și para-simpatice din plexul nervos situat în hilul renal. Ele ajung la celulele musculare din peretele arterelor, mergând până la arteriolele aferente. Nu s-au observat terminații nervoase în glomerul sau în epiteliul tubilor renali.
Complexul juxtaglomerular este format din trei structuri distincte: macula densa, celule juxtaglomerular și lacisul.
Macula densa reprezintă o zonă diferențiată a epiteliului urinifer din porțiunea incipientă a tubului contort distal, care vine în contact cu arteriola aferentă.
Membrana bazală a tubului este întreruptă, favorizând contactul cu celulele juxtaglomerulare.
Celulele aparatului juxtaglomerular (endocrinocite mioide) sunt celule musculare modificate, situate în peretele arteriolei aferente. Acestora le lipseste limitanta elastică internă și astfel vin în contact direct cu celule endoteliale. Ele sunt sediul secreției de renina, eritrogenina, prostaglandine și enzime, factori ce intervin în reglarea presiunii arteriale sistemice și locale, precum și a hematopoezei.
Lacisul sau insula mezangială perivasculară ce cuprinde o aglomerare de celule înglobate în substanța fundamentală și umple spațiul dintre arteriole, glomerul și macula densa.
Funcțiile principale ale rinichiului sunt excreția și menținerea unei compoziții normale a lichidelor din organism. Produsele finale metabolice sunt eliminate din organism în special prin rinichi. Excreția selectivă a acestor substanțe menține o compoziție constantă a mediului interior.
Unitatea morfo - funcțională a rinichiului sunt nefronul, glomerulul și tubii renali, suferind de cele mai multe ori împreună. Din acest motiv diferențierea clinică a nefropatiilor tubulare și glomerulare este dificilă. Tulburările aparatului urinar se întâlnesc frecvent nu numai ca boli proprii ale rinichiului, dar și ca o reflectare a tulburărilor altor funcțiuni cu care se găseste în strânsă relație funcțională. Aparatul urinar este implicat în homeostazie, funcția sa principală fiind de epurare a metaboliților și substanțelor străine din circulație. Această funcție se realizează prin fenomenele de filtrare și reabsorbție. În formarea urinei intrevin: funcția de filtrare glomerulară, funcția de reabsorbție tubulară și funcția de secreție active tubulară. Tulburările funcționale renale pot fi rezultatul alterării capacității de filtrare glomerulară, a reabsorbției tubulare de apă și electroliți, a secreției tubulare a diferiților solviți sau altor diferite funcții metabolice.
Debutul primelor semne de insuficiența renală poate trece neobservat pentru proprietarii de animale, de aceea analizele periodice ne ajută să observam și să preîntâmpinăm debutul insuficienței renale. Sindromul de insuficiență urinară exprimă tulburările care apar în organism, consecutiv alterării funcțiilor renale. Deficiența renală depinde de integritatea funcțională a fiecărui nefron, insuficiența putând apare din cauza tulburărilor circulatorii renale, ale filtrației glomerulare și ale reabsorbției tubulare. Disfuncția sistemului urinar constă în perturbarea volumului urinar și/sau acumularea azotului rezidual și modificări ale apei, electroliților și echilibrului acido-bazic, care determină profunde modificări ale homeostaziei, iar dacă sunt suficient de severe, duc la disfuncția altor organe sau sisteme, cu repercursiuni asupra întregului organism; un factor important al funcționării sistemului urinar este rata filtrării glomerulare.
Insuficiența renală este o afecțiune ireversibilă, însă piața veterinară oferă noi soluții pentru a îmbunătăți viața animalului nostru. Insuficienţa renală cronică este un proces patologic dinamic, drept urmare tratamentul trebuie ajustat continuu în funcţie de evoluţia bolii.
Noul Renal COMBI combină perfect formula activă Renal N și Renal P într-un singur produs.
- Reduce hiperfosfatemia
- Reduce inflamația și stresul oxidativ
- Controlează producția și eliminarea toxinelor azotate
- Contracarează hipertensiunea arterială a sistemului
- Menține echilibrul acido-bazic și reduce acidoză metabolică.
Referințe:
Constantin N., (2001), Tratat de medicina veterinara, vol. I, Excreţia, Editura Tehnica, Bucureşti.
Cornilă N., Manolescu N. (1995), Structura şi ultrastructura organelor la animalele domestice, Editure Ceres, Bucureşti.
Dimitriu C. C., Beroniade V. (1963), Nefrologie, Editura Medicala, Bucuresti.
Dumitriu M., Andronie V. (2001) Medicina interna a animalelor, vol.II, Editura Geea.
Georgescu L., Dumitriu M.(1960), Morfologia aparatului renal, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti.
Mănescu N., Georgescu L.,Romoşan I. (1987), Nefropatiile tubulointerstiţiale, Editura Ştiinţifica si Enciclopedica, Bucureşti.
Ofstand J., Aukland K. (1985), renal circulation, The Kidney physiology and pathophyologie, Raven Press, N. Y.
Zosin C. (1979), Nefrologie clinica, Editura Medicala, Bucureşti
